Harville Hendrix spune că “Copii cu probleme de exprimare a unui sine împlinit vor deveni adulții care vor avea aceeași problemă. Când interacțiunile simbiotice sunt inițiate de părinți, asta denotă faptul că acești părinți nu au reușit să devină ființe cu un sine integral și clar diferențiat. Datorită propriului lor egoism ei nu au reușit să finalizeze sarcina evolutivă de a deveni ființe întregi, bine definite. Ei nu știu prea bine cine sunt cu adevărat. Nu pot face distincția între ei și copiii lor și nu sunt capabili să respecte limitele clare dintre ei și copii. Și ceea ce nu știu despre ei înșiși proiectează în mod inconștient asupra copiilor lor.
Părinții aflați într-o stare simbiotică nu știu că acele trăsături care îi deranjează atât de mult la copiii lor nu sunt altceva decat aspecte ale propriei ființe, pe care le-au respins.”
Sună tare nasol…. sună dureros atât pentru părinți cât și pentru copii…
👉Cum facem să ne cunoaștem părțile respinse?
👉Cum devenim ființe întregi?
👉Ce facem atunci când conștientizăm proiecțiile?
👉E suficient să conștientizăm?
👉Ce și cum se schimbă după conștientizare?
Ce am văzut eu…atunci când știu că mă comport dintr-o rană, copilul opune o mare rezistență, pare că se luptă cu mine pentru a-și apăra identitatea.
Iar pentru mine aceste lupte de putere au devenit acel semnal de alarmă că ceva dureros colcăie în mine…
👉uneori mult durează până mă prind și văd bătăi din picior, aud “nu vreau….nu mă poți obliga”/ “de ce vrei să fac asta?”
👉uneori e despre mine, uneori e despre el….dar cum îți dai seama de diferență?
👉uneori găsesc singură soluții, uneori am nevoie de suport pentru că nu mai văd pădurea de copaci,
dar de fiecare când eu sunt cu toate țiglele pe casă e liniște…se simte iubirea, se găsesc soluții mai ușor, există cooperare.