Doliu, pierderi, separare – Terapia CranioSacrală și Ciclul vieții

22 Jun 2022

După articolul referitor la sensul vieții mintea mea a tot croșetat articol despre depresie … Undeva, undeva… pentru mine lipsa sensului vieții duce către o depresie grea, iar găsirea unui sens pentru evenimentele trăite și/sau darea unui sens vieții ajută la depășirea unei depresii.

Dar…am ajuns să scriu momentan despre cauzele fizice ale depresiei și despre etapele unui doliu.

Dacă până acum vreo câțiva ani doliu era egal cu deces și punct, acum înțeleg și pierdere și separare:

  • decesul părinților, copiilor, prietenilor, animalului de companie, etc.
  • abandon fizic/emoțional
  • pierderea unui vis
  • ruperea unei prietenii
  • pierderea unei iluzii
  • despărțirea de colegii de la grădiniță
  • pierderea unei jucării
  • pierderea unui statut: copil, adolescent, popular etc.
  • pierderea unui job
  • pierderea unei părți din tine, dacă ne gândim la operații
  • despărțire de partener, indiferent de actele care leagă sau nu partenerii
  • venirea pe lume a unui frate/ soră

De ce articol despre etapele doliului pe un site de Terapie CranioSacrală?

În momentele de stres/de durere emoțională, pierderea este percepută atât la nivelul sufletului cât și la nivelul minții și a corpului.

Principalele structuri, organele și sisteme afectate de pierderi sunt inima și pericardul, rinichii, plămânii, ficatul și pancreasul, sistemul reticular de alarmă, sistemul vagal, etc.

Aceste lucruri se întâmplă indiferent de sex, vârstă, dacă ai pierdut pe cineva/ceva sau ești chiar cel pe punctul de a pierde totul.

Terapeutul prin palpare blândă, dar puternică, va reuși să elibereze tensiunile și emoțiile acumulate în trup, minte și suflet.

Terapia CranioSacrală este atât o formă de artă extrem de intuitivă, cât și o modalitate cât se poate de științifică.” – Dr. John Upledger.

ETAPELE DOLIULUI CONFORM JOHN BOWLBY ȘI ELISABETH KUBLER-ROSS

Conform lui John Bowlby, etapele doliului atât la oameni cât și în cazul altor specii sunt:

  1. Anxietate și revoltă
  2. Deznădejdea și dezorientare
  3. Detașarea și reorganizarea

Edward John Mostyn Bowlby a fost un medic pediatru, psihiatru și psihanalist britanic, renumit pentru cercetările sale în domeniul dezvoltării psihologice a copilului și pentru formularea teoriei atașamentului.

În cartea “Crearea și ruperea legăturilor afective”, John Bowlby spune:
“Răspunsurile standard de la pierderea persoanelor dragi nasc mereu dorința în primă instanță de a le regăsi apoi le dojeni. Totuși, dacă dorințele de regăsire și dojenire sunt reacții autonome, formate în organism, înseamnă că se vor activa ca răspuns la oricare și la fiecare pierdere, între cele care pot fi reparate și cele, rare din punct de vedere statistic, într-adevăr iremediabile. O astfel de ipoteză cred că explică de ce o persoană care a suferit o pierdere trăiește, în mod obișnuit, o pulsiune copleșitoare de a regăsi persoana, chiar și atunci când știe că demersul este inutil, și de a o dojeni pe aceasta, chiar și atunci când știe că reproșurile sunt iraționale.

Odată ce copilul separat intră în faza de detașare, el nu mai pare preocupat de lipsa mamei și se adaptează în mod satisfăcător în noul său mediu.”

Dar este atât de simplu? Durează atât de puțin? Ce efecte are? Ce răni rămân? Ce mecanisme de apărare se dezvoltă?

“Bebelușii și copiii de vârstă mică jelesc și trec prin perioade de depresie, susține ea, (Melanie Klein 1935, 1940), iar felurile în care a reacționează în astfel de momente determină modul în care vor răspunde la pierderi și în viitor.”

Conform Dr. Elizabeth KüblerRoss, etapele doliului sunt:

  1. Negarea și izolarea
  2. Furia
  3. Negocierea
  4. Depresia
  5. Acceptarea

Elisabeth Kübler-Ross a fost un psihiatru elvețian-american, un pionier în studiile de aproape moarte.

În cartea “Despre moarte și a muri”, Elissabeth Kübler-Ross spune că:
1. Negarea

“Negarea, cel puțin negarea parțială este folosită de aproape toți pacienții, nu doar în timpul primului stadiu al bolii sau după confruntare, dar și mai târziu, din când în când.

Negarea este de obicei o apărare temporară și curând va fi înlocuită de acceptare parțială.”

Cele mai frecvente replici sunt

  • Nu, nu pot fi eu.
  • Nu, nu este adevărat, nu poate fi vorba despre mine.

2. Furia

“Când primul stadiu al negării nu mai poate fi susținut se instalează sentimente de furie, mânie, invidie și ură.

Spre deosebire de stadiul negării, acest stadiu al furiei este foarte dificil de gestionat din punct de vedere al familiei și al personalului. Motivul stă în faptul că această furie este deplasată in toate direcțiile și proiectată asupra mediului uneori aproape la întâmplare.

Apoi fie reacționează cu suferință și lacrimi, fie cu vinovăție și rușine, fie evită vizitele viitoare, ceea ce nu face decât să crească disconfortul și furia pacientului.
Problema aici este că puțini sunt cei care se pun în locul pacientului și se întreabă de unde provine această furie.

Acest pacient se asigură că nu este uitat.”

Cele mai frecvente replici sunt:

  • De ce eu?
  • Păi, de ce nu putea să fie celălalt?

3. Negocierea

” Al treilea stadiu, al negocierii, este mai puțin cunoscut, dar la fel de util pentru pacient, deși doar pentru perioade scurte de timp. Dacă nu am reușit să facem față faptelor triste în prima perioadă și am fost furioși pe oameni și pe Dumnezeu în cea de-a doua fază, poate vom reuși să facem un soi de înțelegere care va amâna deznodământul inevitabil.

Negocierea este cu adevărat o încercare de amânare; trebuie să includă un premiu care să fie oferit pentru “bună purtare”, setează și un “termen” autoimpus (de pildă, încă un spectacol, nunta fiului) și include și o promisiune implicită că pacientul nu va cere mai mult decât o se oferă această amânare.”

4. Depresia
“Când pacientul aflat în fază terminală nu își mai poate nega boala, când este forțat să se supună unor noi operații și internări in spital, când începe să aibă mai multe simptome sau devine mai slăbit și mai slab, nu mai poate ascunde totul sub un zâmbet. Amorțeal și stoicismul lui, furia și mânia lui vor fi în curând înlocuite de un sentiment de mare pierdere.

Când depresia este un instrument de pregătire pentru pierderea iminentă a obiectelor iubirii, de facilitare a stării de acceptare, încurajările și reasigurările nu mai au aceeași semnificație. Pacientul nu trebuie încurajat să se uite la partea însorită a lucrurilor, căci acest lucru ar însemna să nu-și contemple propria moarte iminentă. Ar fi contraindicat să îi spunem să nu fie trist, căci cu toții suntem îngrozitor de triști când pierdem o persoană pe care o iubim. Pacientul este în proces de a pierde totul și pe toți cei pe care îi iubește. Dacă inse permite să-și exprime tristețea, va găsi o acceptare finală mult mai ușor și le va fi recunoscător celor care rămân alături de el în timpul acestui stadiu al depresiei fără a-i spune tot timpul să nu fie trist.

5. Acceptarea

” Dacă un pacient are destul timp(dacă nu moare brusc, pe neașteptate) și a primit ceva ajutor să își elaboreze stadiile descrise anterior, va ajunge într un stadiu în care nu este nici depresiv, nici furios pe “destinul” său. Își va fi exprimat înainte sentimentele, invidia față de cei vii și sănătoși, furia față de cei care nu trebuie să se confrunte prea curând sfârșitul lor. Își va fi plâns pierderea iminentă a atâtor oameni și locuri și își va fi contempla sfârșitul apropiat cu un anumit grad de așteptare tăcută. Va fi obosit și, în cele din cele mai multe cazuri, destul de slăbit. De asemenea, va avea nevoie să moțăie sau să doarmă des și pe perioade scurte, ceea ce este diferit de nevoia de somn din perioadele de depresie. Acesta nu este somn de evitare sau o perioadă de odihnă pentru alinarea durerii, disconfortului sau mâncărimii. Este o nevoie tot mai mare de extindere a orelor de somn, foarte asemănătoare cu cea a unui nou-născut, dar în ordine inversată. Nu este o resemnare și o “renunțare” lipsită de speranță, un sentiment de “Ce folos?” sau “Nu mai pot să lupt”, deși auzim și asemenea cuvinte.( Ele indică și începutul sfârșitului zbaterii, dar nu sunt semne ale acceptării.)

Acceptarea nu trebuie confundată cu un stadiu de fericire.Este aproape gol de trăiri. Este ca și cum durerea a dispărut al lupta s-a sfârșit și vine timpul pentru “ultima odihnă înaintea lungii călătorii”, cum a formulat-o un pacient. Este, de asemenea, perioada în care familia are de obicei nevoie de mai mult ajutor, înțelegere și susținere decât pacientul însuși.”

Bibliografie