De ce oamenii puternici se obișnuiesc cu suferința?
Există oameni care cer ajutor atunci când lucrurile devin dificile.
Și există oameni care continuă.
Continuă să muncească.
Continuă să aibă grijă de ceilalți.
Continuă să zâmbească.
Continuă să funcționeze.
Din exterior par puternici.
Responsabili.
Capabili.
Din interior însă, mulți dintre ei sunt obosiți de foarte mult timp.
Poate chiar de ani de zile.
Nu pentru că nu observă că le este greu.
Ci pentru că s-au obișnuit cu greul.
Când suferința devine normalitate
La început observăm tensiunea.
Observăm oboseala.
Observăm că ducem prea mult.
Dar atunci când această stare durează luni sau ani, ceva se schimbă.
Începem să ne adaptăm.
Ne obișnuim să fim obosiți.
Ne obișnuim să fim în alertă.
Ne obișnuim să fim mereu disponibili pentru ceilalți.
Ne obișnuim să nu avem timp pentru noi.
Iar ceea ce altădată părea prea mult începe să pară normal.
Nu pentru că este sănătos.
Ci pentru că este familiar.
Sistemul nervos se adaptează la ceea ce trăim
Sistemul nostru nervos este construit pentru supraviețuire.
Atunci când trecem prin perioade dificile, el încearcă să se adapteze.
Dacă stresul este temporar, corpul revine treptat la echilibru.
Dar atunci când stresul devine o stare constantă, organismul începe să funcționeze diferit.
Tensiunea devine obișnuință.
Graba devine obișnuință.
Hipervigilența devine obișnuință.
Responsabilitatea excesivă devine obișnuință.
După un timp, nici nu mai observăm cât ne costă.
Nu pentru că ne este bine.
Ci pentru că sistemul nostru s-a adaptat la suprasolicitare.
Faptul că funcționezi nu înseamnă că îți este bine
Aceasta este una dintre cele mai frecvente situații pe care le întâlnesc în cabinet.
Oameni care funcționează.
Au serviciu.
Au familie.
Au responsabilități.
Rezolvă probleme.
Îi ajută pe ceilalți.
Par puternici.
Și totuși, atunci când încep să vorbească despre viața lor, apare o altă realitate.
Oboseală.
Neliniște.
Lipsa bucuriei.
Dificultatea de a se relaxa.
Sentimentul că duc totul singuri.
Funcționează.
Dar nu se mai simt bine.
Femeile care au grijă de toți
Multe femei au învățat foarte devreme că trebuie să fie puternice.
Să aibă grijă.
Să susțină.
Să organizeze.
Să fie disponibile.
Ani la rând își pun nevoile pe ultimul loc.
Mai întâi copiii.
Apoi partenerul.
Apoi părinții.
Apoi serviciul.
Și abia la final, dacă mai rămâne energie, ele însele.
Problema este că această ordine poate deveni un mod de viață.
Iar atunci când cineva întreabă:
„Dar tu cum ești?”
răspunsul devine dificil.
Pentru că au trecut atât de mult timp având grijă de ceilalți, încât au pierdut contactul cu propriile nevoi.
Bărbații care duc totul pe umerii lor
Mulți bărbați au învățat foarte devreme că trebuie să fie puternici.
Să reolve.
Să protejeze.
Să susțină.
Să nu se plângă.
Să nu arate vulnerabilitate.
Au învățat că valoarea lor stă în ceea ce oferă.
În ceea ce fac.
În cât de mult pot duce.
Astfel, ajung adesea să fie cei pe care se bazează toată lumea.
Partenera.
Copiii.
Familia.
Colegii.
Echipa.
Și de multe ori continuă să ducă chiar și atunci când sunt epuizați.
Pentru că a cere ajutor poate părea un semn de slăbiciune.
Pentru că au învățat că trebuie să se descurce singuri.
Problema este că nimeni nu poate duce la nesfârșit fără să plătească un preț.
Iar corpul începe adesea să vorbească înainte ca omul să își permită să o facă.
Prin tensiune.
Prin iritabilitate.
Prin dificultatea de a se relaxa.
Prin sentimentul că trebuie să fie mereu în control.
Antreprenorii și oamenii care duc totul pe umerii lor
Există și oameni care au învățat că trebuie să rezolve singuri orice problemă.
Să fie cei care găsesc soluții.
Să fie cei care susțin.
Să fie cei pe care se bazează toată lumea.
La început această capacitate este apreciată.
Și pe bună dreptate.
Însă există și un cost.
Cu cât ești mai obișnuit să fii sprijin pentru ceilalți, cu atât poate deveni mai greu să recunoști că și tu ai nevoie de sprijin.
Perfecționismul și iluzia controlului
Pentru mulți oameni puternici, perfecționismul pare o calitate.
Îi ajută să obțină rezultate.
Îi ajută să fie apreciați.
Îi ajută să evite greșelile.
Dar, uneori, perfecționismul este și o strategie de protecție.
O încercare de a reduce nesiguranța.
O încercare de a păstra controlul.
O încercare de a evita critica, respingerea sau sentimentul că nu sunt suficient de buni.
Problema este că această luptă continuă consumă enorm de multă energie.
De ce cer ajutor atât de târziu?
Nu pentru că nu știu că le este greu.
Nu pentru că nu înțeleg ce se întâmplă.
Ci pentru că s-au obișnuit.
S-au obișnuit să ducă.
S-au obișnuit să reziste.
S-au obișnuit să funcționeze chiar și atunci când nu le este bine.
De multe ori oamenii nu ajung la terapie atunci când începe suferința.
Ajung atunci când nu mai pot compensa.
Când corpul începe să spună ceea ce ei au ignorat mult timp.
Prin oboseală.
Prin anxietate.
Prin tensiune.
Prin dificultatea de a se relaxa.
Prin sentimentul că nu mai au resurse.
Puterea nu înseamnă să duci singur
Poate că una dintre cele mai mari confuzii este aceasta:
că puterea înseamnă să nu ai nevoie de nimeni.
În realitate, puterea matură arată diferit.
Înseamnă să poți recunoaște când îți este greu.
Să poți cere sprijin.
Să poți avea grijă de ceilalți fără să te abandonezi pe tine.
Să poți spune:
„Nu mai pot singur.”
fără să simți că ai eșuat.
Poate că nu trebuie să duci totul singur
Dacă te regăsești în aceste rânduri, poate că problema nu este că nu ești suficient de puternic.
Poate că ești puternic de prea mult timp.
Poate că ai dus lucruri pe care nimeni nu le-a văzut.
Poate că ai învățat să mergi înainte chiar și atunci când îți era greu.
Dar faptul că poți duce nu înseamnă că trebuie să duci singur.
Uneori, vindecarea începe în momentul în care încetezi să mai demonstrezi cât de puternic ești și îți permiți să observi cât te costă această putere.
Cum te pot sprijini?
Dacă simți că te regăsești în ceea ce ai citit și îți dorești sprijin, te invit să mă contactezi pentru a explora împreună ce tip de abordare se potrivește cel mai bine nevoilor tale.
