Pentru mine, începutul acestui an, nu vine cu rezoluții. Vine cu amintiri.
Amintiri despre tot ce mi-am promis că voi face și că voi fi în cele mai răzvrătite momente ale mele.
Amintiri despre mine, așa cum m-am visat, înainte să învăț să mă micșorez.
Amintiri despre pașii făcuți în ultimii ani pentru a ajunge înapoi la mine și despre recunoștința profundă pentru toți oamenii care m-au însoțit pe acest drum.
Toți am fost acolo… dar mulți ne-am pierdut pe drum.
Am făcut compromisuri, ne-am ajustat, ne-am ciopârțit, ne-am tăiat din instincte ca să fim acceptați, ca să aparținem, ca să nu deranjăm.
Am schimbat libertatea de a fi pe siguranța de a ne potrivi.
Și totuși, ceva în noi nu a renunțat.
Sufletul încă știe cum e libertatea de a fi.
Corpul încă știe cum e adevărul.
Iar mintea își face foarte bine treaba de „a ne ține în siguranță”, uitând că acum avem mai multe resurse decât în momentele grele din trecut.
Mintea și corpul ne vorbesc în fiecare zi – prin oboseală, prin tensiuni, prin neliniști sau prin acea senzație vagă că „ceva nu e în regulă”.
Dar de multe ori nu ne dăm timp să ascultăm.
Ne împiedicăm de rezistențele noastre, de fricile altora, de așteptări, de „așa se face”.
Și iar ne întoarcem împotriva noastră.
Și mă întreb:
Cât timp putem trăi în colivii și să numim asta viață? Și să mai aibă și sens?
Cât timp ne putem amâna fără să ne pierdem vitalitatea?
Pentru mine, anul acesta este despre a deschide uși.
Despre a crea spații în care nu mai trebuie să ne apărăm de noi înșine.
Spații în care corpul și psihicul pot respira, se pot regla și se pot întoarce acasă.
Despre puterea de a ne putea întoarce, pas cu pas, spre cine suntem cu adevărat.
La mulți ani cu mai mult adevăr, libertate interioară și blândețe.🤍
