Cum influențează sistemul nervos felul în care relaționăm?
Poate ai avut momente în care te-ai întrebat:
- De ce reacționez atât de intens într-un conflict?
- De ce mă închid atunci când cineva încearcă să se apropie de mine?
- De ce mă simt respins atât de ușor?
- De ce uneori mă retrag, iar alteori simt nevoia să mă agăț de relație?
Mulți oameni caută răspunsuri doar în personalitate, experiențe de viață sau tipare de gândire.
Toate acestea sunt importante.
Dar există un element esențial despre care se vorbește mult mai puțin:
starea sistemului nostru nervos.
În realitate, felul în care relaționăm nu este influențat doar de ceea ce gândim sau simțim, ci și de modul în care corpul nostru percepe siguranța sau pericolul.
Relațiile nu încep în minte. Încep în sistemul nervos.
Atunci când sistemul nervos se simte în siguranță:
- putem asculta;
- putem fi prezenți;
- putem exprima vulnerabilitate;
- putem tolera diferențele;
- putem gestiona conflictele fără să ne simțim amenințați.
În schimb, atunci când sistemul nervos percepe pericolul, chiar și în absența unei amenințări reale, apar reacțiile automate de protecție.
Putem deveni:
- defensivi;
- critici;
- iritați;
- retrași;
- anxioși;
- hiperatenți la semne de respingere.
De multe ori nu alegem conștient aceste reacții.
Ele apar înainte să avem timp să le analizăm.
De ce reacționăm diferit în aceeași situație?
Imaginează-ți doi parteneri care aud aceeași propoziție:
„Avem nevoie să vorbim.”
Pentru unul poate fi o invitație la dialog.
Pentru celălalt poate activa instant:
- frica de conflict;
- teama de abandon;
- sentimentul că nu este suficient de bun;
- nevoia de a se apăra.
Diferența nu este dată doar de situația prezentă.
Ea este influențată și de experiențele pe care sistemul nervos le-a înregistrat de-a lungul vieții.
Ce legătură are copilăria?
Sistemul nervos se formează și se dezvoltă în relație cu cei care au avut grijă de noi.
Un copil care a crescut într-un mediu predictibil și sigur învață că:
- poate cere ajutor;
- emoțiile sunt acceptate;
- apropierea este sigură.
În schimb, un copil care a trăit multă tensiune, critică, impredictibilitate sau lipsă de conectare poate învăța că trebuie să fie permanent în alertă.
Aceste adaptări sunt utile în copilărie.
Problema este că ele pot continua și la vârsta adultă.
Astfel, ajungem uneori să reacționăm la partener, la copil sau la alte persoane importante prin filtre construite cu mulți ani în urmă.
Atașamentul și sistemul nervos
Teoria atașamentului și studiile despre sistemul nervos se completează reciproc.
Persoanele cu tendințe de atașament anxios pot deveni foarte sensibile la semnele de distanțare.
Persoanele cu tendințe evitante pot simți nevoia să se retragă atunci când apropierea devine prea intensă.
De multe ori nu este vorba despre lipsă de iubire sau lipsă de interes.
Este vorba despre felul în care sistemul nervos a învățat să gestioneze siguranța și apropierea.
De ce uneori conflictul pare imposibil de gestionat?
Atunci când sistemul nervos intră în stare de protecție, accesul la calm, empatie și reflecție scade.
În acele momente putem spune lucruri pe care nu le gândim cu adevărat.
Putem interpreta greșit intențiile celuilalt.
Putem reacționa disproporționat față de situația prezentă.
Nu pentru că suntem „prea sensibili” sau „prea dificili”.
Ci pentru că organismul încearcă să ne protejeze.
Relația cu copilul este influențată de același mecanism
Mulți părinți observă că reacționează mai intens decât și-ar dori în anumite situații.
Uneori nu comportamentul copilului este problema principală.
Ci faptul că acel comportament activează ceva în propriul sistem nervos.
Un plâns prelungit.
O opoziție.
O criză de furie.
O nevoie constantă de atenție.
Toate acestea pot atinge zone sensibile și experiențe vechi pe care nu le-am procesat încă.
De aceea, în multe situații, lucrul cu părintele este la fel de important ca lucrul cu copilul.
Cum putem susține reglarea sistemului nervos?
Reglarea nu înseamnă să eliminăm emoțiile dificile.
Înseamnă să dezvoltăm capacitatea de a rămâne conectați cu noi înșine chiar și atunci când apar.
Acest proces poate include:
- psihoterapie;
- exerciții de conștientizare corporală;
- respirație;
- mișcare;
- relații sigure;
- odihnă adecvată;
- abordări orientate către reglarea sistemului nervos.
Cu cât sistemul nervos se simte mai în siguranță, cu atât avem acces mai ușor la resursele noastre emoționale și relaționale.
Rolul terapiei CranioSacrale
Uneori înțelegem foarte bine ce ni se întâmplă.
Știm de unde vin anumite reacții.
Am citit, am reflectat și am discutat despre ele.
Și totuși corpul continuă să reacționeze automat.
Pentru că nu toate experiențele sunt stocate doar la nivel cognitiv.
Multe dintre ele sunt înregistrate și la nivelul sistemului nervos.
Terapia CranioSacrală este o abordare blândă care susține relaxarea profundă a corpului și reglarea sistemului nervos.
Prin reducerea tensiunilor și creșterea capacității organismului de autoreglare, multe persoane observă că devine mai ușor să gestioneze stresul, emoțiile intense și provocările relaționale.
Nu înlocuiește psihoterapia, dar poate completa foarte frumos procesul de dezvoltare personală și vindecare emoțională.
În loc de încheiere
Uneori credem că avem o problemă de comunicare.
Alteori credem că avem o problemă de personalitate.
Dar, în multe situații, ceea ce vedem în relații este și expresia unui sistem nervos care încearcă să se protejeze.
Atunci când începem să înțelegem acest lucru, privim diferit atât propriile reacții, cât și reacțiile celor din jur.
Cu mai puțină judecată.
Cu mai multă compasiune.
Și cu mai multă curiozitate față de ceea ce corpul și sistemul nostru nervos încearcă să ne transmită.
Cum te pot sprijini?
Dacă simți că te regăsești în ceea ce ai citit și îți dorești sprijin, te invit să mă contactezi pentru a explora împreună ce tip de abordare se potrivește cel mai bine nevoilor tale.
