V-ați gândit vreodată la evoluția personală ca la un antrenament?
Când începi să faci sport — mai ales dacă ai trăit mult timp departe de mișcare — fiecare exercițiu, fie că este o săritură simplă sau o mișcare mai complexă, poate părea greu, uneori chiar imposibil. Este firesc: nu știi încă exact cum să-l faci, nu cunoști toate implicațiile, efortul doare, iar așteptările sunt, uneori, mai mari decât resursele de care dispui în acel moment. Și totuși, tocmai aici începe adevărata ta transformare. Nu prin perfecțiune, ci prin fiecare încercare, prin fiecare pas făcut cu răbdare și curaj.
La fel se întâmplă și în terapie.
De multe ori, oamenii ajung aici atunci când ceva începe să doară prea tare: doare stagnarea, doare lipsa de sens, doare corpul, doare singurătatea, doare o relație sau, pur și simplu, doare tăcerea în fața propriei vieți. De cele mai multe ori, terapia devine o opțiune după ce ai epuizat resurse importante: răbdare, încredere, soluții — și uneori chiar și speranță.
Și exact ca în sport, începutul poate fi copleșitor. Fiecare pas pare greu, fiecare încercare cere un efort conștient de a înfrunta fricile, rezistențele, durerea.
Dar, așa cum în sport nu-ți antrenezi corpul peste noapte, nici în terapie nu-ți „antrenezi” inima și mintea în câteva sesiuni. E nevoie de timp pentru a construi reziliența emoțională, pentru a flexibiliza gândurile și pentru a cultiva compasiunea față de tine însuți.
Efortul conștient contează.
Nu e suficient să „treacă timpul”. Așa cum în gimnastică nu devii mai bun doar mergând la sală, în terapie nu te transformi doar fiind prezent în cabinet. E nevoie de muncă activă, de asumarea disconfortului, de perseverență și curajul de a sta, din nou și din nou, în fața propriilor limite.
Progresul nu e liniar.
Chiar dacă îți dorești schimbări rapide, procesul are propriul său ritm. Exact ca într-un antrenament fizic, vor exista zile în care vei simți că înaintezi ușor și zile în care parcă orice pas este o luptă. Vor fi progrese vizibile și perioade în care pare că ai stagnat. Și este perfect normal. Pentru că viața nu e un sprint — este un maraton al redescoperirii de sine.
Fără antrenor și fără terapeut, progresul e mai haotic și mai obositor.
La fel ca în sport, și în terapie ghidarea face diferența.
Nici antrenorul, nici terapeutul nu fac exercițiile în locul tău, dar îți oferă sprijin, îți corectează direcția când te abați, îți amintesc să nu te rănești și să îți onorezi ritmul propriu. Sunt acolo să te încurajeze atunci când oboseala sau frustrarea devin greu de dus și când tentația de a renunța pare mai mare decât dorința de a merge mai departe.
În ambele călătorii, repetăm, greșim și creștem — până într-o zi când mișcarea devine naturală, ușoară și frumoasă.
Și chiar și atunci, drumul nu se încheie: continuăm să învățăm, să ajustăm, să evoluăm, pas cu pas, clipă de clipă.
P.S. Filmulețele sunt făcute la 7 luni distanță — antrenor: Alin-Iulian Stoleru, Quasar.