Se spune că…
Simptomul este un strigăt de ajutor al corpului și sufletului.
Dar, oare poate fi și un dar? Un dar pentru o relație mai bună cu noi înșine, cu partenerul, cu cei care ne-au crescut, cu universul întreg.
Întâmplător sau nu…
De multe ori simptomul este copilul…ne este mai ușor să îl vedem și să răspundem nevoilor lui decât să ne vedem noi înșine.
Și este minunat când în sală sunt și părinții pentru că mergând pe firul simptomului, îi putem afla emoțiile și manifestările, îi putem afla consecințele în viața familiei, sau chiar putem vedea cum copilul repetă din poveștile părinților.
Mi se umple sufletul de bucurie când văd cum de la o întâlnire la alta relația dintre copil și părinți se schimbă, se umple cu iubire și compasiune, se eliberează de proiecții și de ce-uri.
Dacă părintele își dă voie să vină și singur în cabinet “se dezlănțuie” magia 🤭 Iar asta se întâmplă și dacă vorbim de un copil de 3 ani și un părinte de 26 ani și la un copil de 50 ani și un părinte de 70 ani, desigur fără a mai vorbi neapărat de a sta părintele în sală cu copilul 😋
Întrebarea mea este… care este simptomul pe care mintea nu-l mai poate ignora?