David R. Hawkins – Transcederea nivelurilor conștiintei
“
Atât de des folosită în societatea noastră pentru a manipula și pedepsi, vinovăția se manifestă într-o varietate de expresii, cum ar fi: remuscrile, auto-inscriminarea, masochismul și întreagă gama a simptomelor victimizării. Vinovația inconștiență generează tulburări psihomatice, predispoziții la accidente și comportament înclinat spre suicid. Mulți oameni se lupta toată viață lor cu vinovăția, în timp ce alții încearcă cu disperare o evadare din acest cerc vicios, prin negarea amorală a oricărei vinovații.
…
Vinovăția este consecință rememorării acțiunilor trecute, pe care le regretăm.
…
Vinovăția poate fi o emoție educativă, care apare că o aventizare menită să împiedice repetarea aceleiași greșeli. Trecutul nu mai poate fi rescris, dar poate fi recontextualizat în așa fel încât să devină o sursă de învățare constructivă, Regretul în legătură cu evenimente sau decizii trecute poate fi diminuat prin înțelegerea faptului că, la vremea respectivă, acestea “păreau o idee bună”.
…
El reprezintă o consecință a unei limitări în cadrul conștiinței umane. Ieratarea de sine este facilitată de umilință și de acceptarea acestei limitări. Realist vorbind, de obicei este mai potrivit un “regret modest”, așa cum a fost el numit de Bill W., celebrul fondator al deghizată de egocentrism, în care sinele devine exacerbat, iar rolul de erou al tragediei a jucat de negativitatea din care se hrănește eul. În consecință, eliberarea de vinovăție necesită renunțarea la acest egotism fundamental, pentru că eul se re-energizează prin negativitate.
…
În termeni psihologici, sursă de vinovăție, așa cum a fost numită de psihanaliști este supraeul, pentru a folosi termenul introdus de Freud. Acesta este partea din minte ce implică judecățile introspective, punctele de vedere și conținuturile învățate. Un supraeu hipertrofiat poate fi sursă unei vinovații și a unei scrupulozitati excesive; după cum poate fi și proiectat către alții, ceea ce justifică dorința de răzbunare în formele sale extreme.
…
În psihologie, există un proces de eliberare din ghearele vinovăției care se numește “anulare” și care implică atât transformarea supraeului punitiv (conștiința) într-o viziune mai realistă asupra vieții, cât și compensarea erorii, în așa fel încât această să devină mai blanda, mai puțîn critică și punitivă.
…
Așa cum au dovedit-o mii de oameni, percepțiile negative și vinovăția pot fi înlocuite astfel printr-o înțelegere pozitivă și printr-o schimbare a contextului și memoriei. Acest lucru stă la baza unei afirmății utilizate în mod obișnuit în astfel de grupuri:”acum văd lucrurile altfel”. Prin intermediul acestei transformări, persoane detestate înainte pot fi iertate, inspaimantatorul din trecut poate deveni pașnicul din prezent, iar ura este înlocuită de compasiunea pentru slăbiciunea omenească. Deși transformarea este cerută de sinele personal, ea are loc prin invocarea puterii voinței spirituale, datorită căreia, ceea ce e aparent imposibil nu numai că devine posibil, ci devine chiar o realitate bazată pe experiență.
…
În lumea spirituală, există un dicton important care afirmă că “nu există resentimente justificate”. Această afirmație nu este agreată de ego, care recurge apoi la litania ororilor, amintind violarea “drepturilor”, “injustitiilor”, argumentele prezumtive ale “eticii” și “moralității” etc. Fiecare consilier, sau specialist este obișnuit cu astfel de declarații. Că să te restabilești, primul lucru pe care îl ai de făcut este să înțelegi dacă dorești cu adevărat să te agăți de asta ( și în consecință să primești “seva”) sau să renunți. Acesta este momentul decisiv fără de care vindecarea nu poate avea loc.
Decizia luată la acest moment de cotitură are consecințe concrete în psihologia creierului și în capacitatea lui de a alege iertare în locul urii.
…
Reținere, șovăială de a ierta nu este doar o consecință a lipsei disponibilității de a lasă să dispară acea “seva” a eului care percepe nedreptatea, ci și a iuluziei conform căreia ceilalți nu o “merită”. În realitate, cel care iartă și nu cel iertat beneficiază cel mai mult.
…
Evaluarea interioară și onestitatea față de noi înșine dezvăluie deliciile secrete pe care eul le obține din alimentarea acestor justificări și nemulțumiri. Iluzia eului e că acesta este un proces de auto-alimentare, când, în realitate, efectul obținut este exact cel contrar.
Pentru a ieși din acest cerc vicios, este bine să analizăm totalitate suferințelor omenești și să recontextualizam evenimentele de la nivelul compasiunii. … Atunci când, în mod voluntar, eliminăm prin iertare un generator al urii, noi suntem cei care ne desprindem de fapt de ura. După cum a mai spus Buddha, nu este necesă să-i pedepsim sau să ne răzbunăm pe alții pentru că ei vor fi doborâți chiar de propria lor mâna.
..
Fiecare dintre noi este răspunzător în față Universului și este supus Judecății Divine prin însăși dinamică universului. Fiecare suflet plutește că un dop de pluta pe mare, exact la nivelul propriei sale flotabilitati, iar acest lucru nu e defel consecință unui act arbitrar al marii. Pe cârma nu este mâna altcuiva, ci propria noastră mâna, ceea ce reflectă libertatea totală pe care Dumnezeu a lăsat-o vieții. Nimeni nu cade decât prin propria mâna. Chiar și acele întâmplări care par” accidentale” nu sunt altceva decât niște percepții. Nu există accidente în univers – ele nici măcar nu reprezintă o posibilitate. De fapt, e vorba de cu totul altceva: ele sunt incomprehinsibile și imprevizibile pentru eul linear din cauza limitării acestuia la paragigma newtoniană a cauzei și efectului.
…
Eul are tendința de a judecă și, involuntar, devine propria să victima. Dacă urăște, se simte vinovat în mod inconștient de violarea adevărului și poate să-și reprime vinovăția acumulată, fapt care adaugă și mai multă energie urii proiectate. Așa cum vom mai discuta într-unul din capitolele următoare, acest lucru contribuie și la nivelul de frică, pentru că eul se așteaptă în mod inconștient să primească înapoi exact ceea ce proiectează în exterior.
…
Eul este invidios pe ceea ce intuiește a fi superior limitelor sale și, în consecință, urăște și denunță ceea ce nu poate să înțeleagă. Are chiar un interes personal în a critică și denigra ceea ce nu poate să înțeleagă. Astfel, scepticul urăște la nivel subtil adevărul spiritual sau conștiința superioară, precum și valorile acestora ( iubirea, adevărul, Divinitatea, frumusețea). … O mare parte a pretinselor critici nu reprezintă altceva decât ura deghizată și însoțită de justificări bazate pe rațiune, în vederea diminuării vinovăției.
…
Vinovăția care își are originea în niște judecați greșite din trecut este depășită cu ajutorul unor instrumente reparatorii precum confesiunea, rededicarea morală și compensarea prin intermediul faptelor bune (procesul de “anulare” a răului/ greșelii). Umilință vine și ea în sprijinul reabilitării prin recunoașterea faptului că o parte importantă a vinovăției își are originea în mândrie, de exemplu: “nu ar fi trebui să fac greșeală asta.”
Există o eroare în cuvântul “ar trebui”, ce reprezintă ipoteticul. Ipoteticul nu este niciodată o realitate, el fiind, de fapt, o abstractiune idealizată. În consecință, ipoteticul reprezintă o fantezie.
Astfel, istoria noastră personală trecută reprezintă cel mai bun lucru pe care l-am fi putut face în condițiile date, ceea ce include percepțiile și starea noastră mental-emoțională din momentul respectiv.
…
Pentru că evoluția conștiinței este progresivă atât la nivel individual, cât și colectiv, trecutul, prin selecție, pare a fi negativ comparativ cu prezentul. Învățăturile se pot trage numai prin trăirea experiențelor pe parcursul unui continuum temporal; prin urmare, există intotdeaua ceva în plus față de ceea ce poate fi cunoscut ipotetic. Astfel, în realitate, la 25 de ani nu putem deține toate informațiile care se acumulează până la vârstă de 50 de ani. Toți ne spunem “dacă aș fi știut, aș fi făcut alfel”. În felul acesta, cu ajutorul umilinței, putem observă că fiecare moment dat include o limitare. Ceea ce am fost cândva nu mai există în acest moment suntem alții. Greșelile fac parte integrantă din procesul de învățare, iar această este soarta condiției umane însăși.
“