Văd viața ca pe un mecanism.
Nu pentru că aș crede că omul este o mașină.
Ci pentru că, atunci când încerc să înțeleg ce se întâmplă cu un om, rareori mă pot uita la un singur lucru.
Dacă mă uit doar la corp, îmi lipsesc emoțiile și viața pe care o trăiește.
Dacă mă uit doar la ceea ce gândește, îmi poate scăpa ceea ce corpul lui exprimă deja.
Dacă mă uit doar la el, fără relațiile, istoria și contextele din care face parte, iarăși lipsește ceva.
Și atunci mă gândesc la un ceas.
Cum și de ce funcționează un ceas?
Are rotițe, arcuri, axe, șuruburi, piese mai mari și piese atât de mici încât aproape nu le observi.
Fiecare are locul și rolul ei.
Dar niciuna, singură, nu este ceasul.
Și nici simplul fapt că toate piesele sunt acolo nu este suficient.
Un ceas funcționează pentru că piesele lui se întâlnesc într-un anumit fel.
O rotiță o pune în mișcare pe următoarea. O tensiune este transmisă mai departe. O piesă foarte mică poate modifica ritmul întregului mecanism.
Poți avea toate componentele și, totuși, ceasul să nu meargă.
Nu pentru că una dintre ele este neapărat „stricată”.
Uneori este suficient ca două piese să nu se mai întâlnească așa cum au nevoie.
Cred că și cu noi se întâmplă ceva asemănător.
Corpul, emoțiile, gândurile, nevoile, relațiile, munca, ritmul în care trăim, istoria noastră, contextul și alegerile pe care le facem nu există separat.
Se mișcă unele pe altele.
Ceea ce se întâmplă într-un loc ajunge, mai devreme sau mai târziu, și în celelalte.
Somnul se schimbă când viața se schimbă.
Corpul răspunde la ceea ce trăim.
Felul în care ne simțim influențează felul în care intrăm în relații.
Relațiile ne pot schimba felul în care ne vedem pe noi înșine.
Alegerile noastre schimbă relațiile.
Iar schimbarea unui om poate modifica întregul sistem din care face parte.
De aceea, atunci când ceva nu merge, nu mă grăbesc să caut „piesa stricată”.
Mă interesează ce se întâmplă cu întregul.
Ce influențează ce?
Ce s-a schimbat?
Ce încearcă să se adapteze?
Ce nu mai are loc?
Ce continuă să funcționeze după reguli care poate au fost cândva necesare, dar nu mai sunt potrivite vieții de acum?
Uneori problema nu este într-o piesă.
Este în felul în care piesele au ajuns să se așeze unele față de altele.
Dar de unde știm că un ceas funcționează bine?
În cazul ceasului pare simplu.
Arată timpul.
Dacă îl arată corect, spunem că funcționează.
Dar în cazul unui om?
Cum știm că viața lui „funcționează bine”?
Aici lucrurile devin mult mai interesante.
Pentru că nu există un cadran pe care să putem verifica dacă suntem cu trei minute înainte sau cu cinci minute în urmă.
Și nici nu cred că putem măsura o viață doar prin ceea ce se vede din exterior.
Poți avea o familie și să te întrebi cine ești în interiorul ei.
Poți iubi și, în același timp, să descoperi că felul în care ai învățat să iubești nu mai este suficient.
Poți face alegeri bune pentru tine și să vezi că ele schimbă echilibre vechi în relațiile tale.
Poți obține ceva ce ți-ai dorit mult și să descoperi că acum ai de învățat cum să trăiești cu ceea ce ai ales.
Poți înțelege foarte multe despre tine și, totuși, să mai existe o distanță între ceea ce știi și felul în care trăiești.
Asta mi se pare una dintre cele mai importante diferențe dintre un mecanism și un om.
Un ceas nu se schimbă pentru că a înțeles ceva despre sine.
Un om, da.
Iar când un om se schimbă, nu se modifică doar ceva în interiorul lui.
Se schimbă și felul în care se raportează la ceilalți.
Uneori se schimbă relațiile.
Uneori se schimbă alegerile.
Uneori se schimbă lucrurile pe care le acceptă.
Uneori apar lucruri pe care înainte nici nu le putea vedea.
Și atunci începe o altă muncă: nu doar să înțeleg cine sunt, ci să găsesc o formă de viață în care ceea ce am înțeles despre mine să poată exista.
Și totuși, care este rolul ceasului?
Să arate timpul, am spune.
Este util pentru că ne spune cât este ora.
Dar înainte să fie util cuiva, ceasul este pur și simplu un ceas.
Întrebarea aceasta m-a dus într-un loc care nu mai are aproape deloc legătură cu mecanismele.
Care este rolul unui om?
Să muncească?
Să aibă grijă de ceilalți?
Să fie părinte?
Partener?
Copilul cuiva?
Să construiască?
Să ajute?
Să lase ceva în urmă?
Toate acestea pot face parte din viața lui.
Dar niciuna nu este omul întreg.
Pentru că, înainte de toate rolurile pe care le avem unii în viețile celorlalți, există cineva care le trăiește.
Eu.
Și poate că aici apare una dintre întrebările pe care le uităm cel mai ușor:
Exist și dincolo de utilitatea mea pentru ceilalți?
Nu cred că sensul este să renunțăm la rolurile noastre.
Trăim în relație.
Avem nevoie unii de ceilalți.
Iubim, aparținem, construim, avem responsabilități și influențăm viețile oamenilor din jurul nostru.
Dar există o diferență între a avea roluri și a deveni doar rolurile pe care le avem.
Între a oferi ceva din cine sunt și a ajunge să cred că valoarea mea stă doar în ceea ce ofer.
Între a aparține și a exista numai prin locul pe care îl ocup în viața altcuiva.
Poate că rolul meu în propria mea viață este, înainte de toate, să pot fi eu.
Iar din acel loc pot iubi.
Pot munci.
Pot construi.
Pot avea grijă.
Pot aparține.
Pot contribui.
Nu pentru că acestea îmi dau dreptul să exist.
Ci pentru că exist și pot intra cu ceea ce sunt în relație cu lumea.
Aici metafora ceasului se oprește
Pentru că omul nu este un mecanism.
Este viu.
Un mecanism poate fi desfăcut, piesele pot fi reașezate și, dacă totul a fost montat corect, va funcționa din nou după aceleași principii.
Un om nu se întoarce niciodată exact în locul din care a plecat.
Ceea ce trăim ne schimbă.
Relațiile ne schimbă.
Pierderile ne schimbă.
Alegerile ne schimbă.
Ceea ce descoperim despre noi ne schimbă.
Și poate că nici nu avem de găsit o așezare definitivă.
Pentru că viața continuă să se miște.
Apar oameni.
Pleacă oameni.
Se nasc copii.
Se schimbă relații.
Corpul trece prin etape.
Nevoile se modifică.
Unele lucruri care ni se potriveau cândva nu ni se mai potrivesc.
Unele alegeri deschid alte alegeri.
Unele răspunsuri nasc întrebări pe care înainte nu le puteam pune.
De aceea, pentru mine, a mă așeza nu înseamnă să găsesc o poziție în care să rămân pentru totdeauna.
Înseamnă să pot observa din nou întregul atunci când viața s-a mișcat.
Să văd unde sunt acum.
Ce s-a schimbat în mine.
Ce s-a schimbat în jurul meu.
Ce mai are sens.
Ce nu mai are.
Ce are nevoie de timp.
Ce are nevoie de o alegere.
Și ce începe să se construiască.
Poate că a mă așeza nu înseamnă să găsesc, în sfârșit, formula corectă.
Poate înseamnă să înțeleg mai bine ce face parte din mine, cum se leagă lucrurile între ele și ce fel de viață poate susține omul care sunt.
Să nu caut permanent piesa care trebuie reparată.
Să mă uit la întreg.
La corp.
La ceea ce simt.
La ceea ce gândesc.
La relațiile mele.
La alegerile pe care le fac.
La locul în care trăiesc și la felul în care toate acestea se influențează.
Și, poate, din când în când, să mă întreb:
Felul în care este așezată viața mea mă ajută să fiu omul care sunt?
Pentru mine, de aici începe „Mă așez”.
Cum te pot susține
Dacă simți că ai nevoie să înțelegi mai bine ce se întâmplă în viața ta și cum se leagă între ele corpul, emoțiile, relațiile și contextul în care trăiești, putem explora împreună ceea ce se întâmplă.
Lucrez integrativ, prin psihoterapie/consiliere și Terapie CranioSacrală, în funcție de nevoile și contextul fiecărei persoane.
Dacă nu știi de unde să începi, Discuția de orientare – 20 de minute poate fi primul pas.
