Simți că reacționezi uneori în moduri pe care nu le înțelegi?
Poate îți este greu să spui „nu”, chiar și atunci când știi că ai nevoie de o limită.
Poate te simți responsabil pentru felul în care se simt ceilalți.
Poate eviți conflictul până când lucrurile devin greu de dus.
Poate cauți aprobarea celorlalți înainte să ai încredere în propria alegere.
Sau poate observi că, în relații diferite și cu oameni diferiți, ajungi uneori în situații care seamănă surprinzător de mult între ele.
În astfel de momente poate apărea întrebarea:
De ce reacționez așa?
Uneori, pentru a înțelege ceea ce se întâmplă în prezent, poate fi util să ne uităm și la relațiile în care am crescut.
Familia de origine este unul dintre primele contexte în care învățăm despre apropiere și distanță, conflict și împăcare, autonomie și apartenență, despre ce putem cere, ce putem refuza și ce pare să fie nevoie să facem pentru a rămâne în relație cu ceilalți.
Aceste experiențe pot participa la felul în care întâlnim relațiile de mai târziu.
Dar ele nu sunt singurele care contează.
La ceea ce trăim astăzi participă și omul care am devenit, relațiile actuale, contextul în care ne aflăm, experiențele pe care le-am avut între timp și felul în care noi și ceilalți răspundem unii altora.
De aceea, a ne uita la familia de origine nu înseamnă să căutăm acolo explicația pentru tot ceea ce ni se întâmplă.
Înseamnă să încercăm să înțelegem ce am învățat în relațiile de atunci și cum participă aceste învățări la relațiile pe care le construim astăzi.
Ce înseamnă familia de origine?
Familia de origine este mediul relațional în care am crescut.
Poate include părinții, frații, bunicii sau alte persoane care au avut un rol important în copilăria noastră.
În această familie învățăm, adesea fără să ne dăm seama, multe dintre primele noastre repere despre relații.
Cum sunt exprimate emoțiile?
Ce se întâmplă când cineva este supărat?
Cum sunt gestionate conflictele?
Putem spune ce avem nevoie?
Ce se întâmplă când spunem „nu”?
Câtă apropiere este permisă și câtă autonomie?
Cine are grijă de cine?
Cine ia deciziile?
Ce se întâmplă când cineva greșește?
Cum se repară o ruptură?
În unele familii, emoțiile pot fi exprimate și discutate.
În altele, anumite emoții sunt greu de tolerat sau sunt evitate.
În unele familii există spațiu pentru diferențe și autonomie.
În altele, apartenența poate fi legată de conformare, responsabilitate sau de menținerea unei anumite poziții în familie.
Copilul nu învață toate acestea sub forma unor reguli scrise.
Le învață participând la relații.
Și unele dintre aceste moduri de a fi împreună pot deveni atât de familiare încât continuăm să le folosim mult timp după ce contextul în care au apărut s-a schimbat.
Cum poate participa trecutul la relațiile din prezent?
Experiențele timpurii nu determină în mod automat relațiile noastre adulte.
Dar pot deveni repere prin care interpretăm ceea ce se întâmplă.
Dacă am crescut într-un context în care conflictul ducea frecvent la retragere, critică sau ruptură, un conflict actual poate fi trăit ca fiind mult mai amenințător decât pare din exterior.
Dacă am învățat că pentru a păstra apropierea trebuie să avem grijă de ceilalți, putem ajunge să observăm foarte repede nevoile lor și foarte târziu propriile nevoi.
Dacă aprobarea a fost importantă pentru sentimentul nostru de apartenență, dezacordul unei persoane apropiate poate deveni dificil de tolerat.
Dacă autonomia a fost interpretată în familie ca respingere, putem simți vinovăție atunci când încercăm să ne construim propriul drum.
Acestea nu sunt reguli universale.
Două persoane care cresc în aceeași familie pot trăi experiențele foarte diferit.
Contează temperamentul, poziția în familie, relațiile cu fiecare membru, evenimentele prin care familia a trecut, sprijinul primit și multe alte experiențe de viață.
De aceea, întrebarea nu este doar:
„Ce s-a întâmplat în familia mea?”
Ci și:
„Ce am învățat eu din ceea ce s-a întâmplat și cum participă acea învățare la felul în care trăiesc relațiile astăzi?”
Când poate fi util să ne uităm și la familia de origine?
Nu orice dificultate actuală își are explicația în trecut.
Dar uneori poate fi util să explorăm această direcție.
Poate observi că:
- îți este greu să pui limite;
- te simți vinovat atunci când spui „nu”;
- cauți frecvent aprobarea celorlalți;
- eviți conflictele chiar și atunci când ceva important pentru tine rămâne nespus;
- îți asumi repede responsabilitatea pentru problemele sau emoțiile altora;
- îți este greu să ceri ajutor;
- te temi puternic de respingere sau de pierderea relației;
- ajungi în mod repetat în tipare relaționale asemănătoare;
- anumite reacții ale celorlalți produc în tine răspunsuri mult mai intense decât te-ai aștepta.
Niciunul dintre aceste lucruri nu demonstrează, singur, că „problema vine din familie”.
Sunt mai degrabă întrebări care merită explorate.
Când am mai cunoscut această senzație?
Ce se întâmpla în relațiile importante pentru mine atunci când eram copil?
Ce rol aveam eu?
Ce făceam pentru a păstra apropierea, siguranța sau apartenența?
Mai am nevoie astăzi să fac același lucru?
Ce legătură există între familie și reacțiile corpului?
Relațiile nu sunt trăite doar prin gânduri.
Le trăim și corporal.
Un conflict poate fi însoțit de tensiune.
O conversație dificilă poate modifica respirația.
Apropierea poate fi trăită cu relaxare, dar uneori și cu neliniște.
Critica, respingerea, incertitudinea sau sentimentul că trebuie să avem grijă de reacția celuilalt pot fi însoțite de diferite răspunsuri corporale.
Experiențele relaționale timpurii pot participa la felul în care răspundem mai târziu unor situații de apropiere, distanță, conflict sau stres.
Dar o reacție corporală nu ne spune singură de unde vine și nici ce înseamnă situația actuală.
Corpul ne oferă o informație despre ceea ce trăim, nu un verdict despre relația în care ne aflăm.
De aceea poate fi util să punem reacția corpului în relație cu celelalte informații pe care le avem:
Ce se întâmplă concret acum?
Ce simt?
Ce gândesc?
Ce îmi doresc?
De ce mă tem?
Ce recunosc din experiențele mele anterioare?
Și ce se întâmplă între mine și persoana din fața mea?
Relațiile timpurii influențează modul în care sistemul nervos învață să perceapă siguranța.
Atunci când copilul crește într-un mediu predictibil și suficient de sigur, organismul dezvoltă mai ușor capacitatea de reglare.
În schimb, experiențele dificile pot contribui la:
- hipervigilență;
- dificultăți de relaxare;
- sensibilitate crescută la conflict;
- teamă de abandon;
- dificultăți de conectare.
Corpul și sistemul nervos păstrează adesea urme ale experiențelor relaționale timpurii.
De ce putem ajunge din nou în tipare asemănătoare?
Uneori spunem:
„Fac mereu același lucru.”
Sau:
„Nu înțeleg cum ajung din nou în aceeași situație.”
Este tentant să explicăm acest lucru spunând că oamenii repetă ceea ce le este familiar.
Familiaritatea poate conta.
Dar într-o relație, tiparele nu sunt construite de o singură persoană.
Ele apar și se mențin prin ceea ce se întâmplă între oameni.
De exemplu, dacă mă tem că celălalt se va îndepărta, pot cere mai multă apropiere sau mai multe confirmări.
Celălalt poate simți presiune și se poate retrage.
Retragerea lui îmi poate amplifica teama.
Iar teama mea mă poate face să caut și mai multă apropiere.
În scurt timp apare un cerc:
cu cât eu mă apropii mai insistent, cu atât celălalt se retrage; cu cât celălalt se retrage, cu atât eu simt mai mult nevoia să mă apropii.
Atunci devine dificil să spunem cine „a început”.
Mai util este să observăm cum se menține tiparul.
Ce fac eu?
Cum răspunde celălalt?
Cum influențează răspunsul lui ceea ce fac eu mai departe?
Ce încearcă fiecare să protejeze?
Ce nevoie încearcă fiecare să exprime?
Această perspectivă schimbă întrebarea.
În loc de:
„Ce este în neregulă cu mine?”
putem începe să întrebăm:
„Cum funcționează mecanismul în care ajungem împreună?”
Iar atunci apar și mai multe locuri în care ceva se poate schimba.
Trecutul participă la prezent, dar nu îl explică în întregime
Atunci când descoperim legături între ceea ce trăim astăzi și experiențele din familia de origine, poate apărea tentația de a explica totul prin trecut.
Dar omul de astăzi nu este doar copilul care a fost.
Între timp au existat alte relații.
Alte experiențe.
Alegeri.
Pierderi.
Reușite.
Întâlniri.
Moduri noi de a înțelege lumea.
Iar relația actuală are propria ei realitate.
Celălalt este o persoană reală, cu propria istorie, propriile nevoi și propriile moduri de a răspunde.
De aceea, dacă o situație actuală seamănă cu ceva din trecut, nu înseamnă automat că este aceeași situație.
Dar nici faptul că o reacție are legătură cu trecutul nu înseamnă că ceea ce se întâmplă în prezent trebuie ignorat.
Uneori cele două se întâlnesc.
Trecutul poate participa la felul în care interpretăm prezentul, iar prezentul ne oferă informații noi despre ceea ce trăim acum.
Poate că avem nevoie să le putem privi pe amândouă.
Ce înseamnă să ne diferențiem de familia de origine?
Diferențierea nu înseamnă neapărat să ne îndepărtăm de familie.
Nu înseamnă nici să fim de acord cu tot ceea ce s-a întâmplat.
Și nici să găsim un vinovat pentru dificultățile pe care le avem astăzi.
Poate însemna să începem să distingem:
Ce am primit?
Ce am învățat?
Ce mi-a fost util?
Ce m-a ajutat cândva, dar astăzi mă limitează?
Ce vreau să păstrez?
Ce vreau să fac diferit?
Putem aparține unei familii și, în același timp, să devenim mai clari în privința propriilor nevoi, limite, valori și alegeri.
Putem înțelege contextul în care părinții noștri au făcut anumite lucruri fără să spunem că tot ceea ce s-a întâmplat a fost în regulă.
Putem iubi o persoană și totuși să avem nevoie de o limită.
Putem păstra o relație și să schimbăm felul în care participăm la ea.
Și putem recunoaște ceea ce am primit de la familia noastră fără să fim obligați să ducem mai departe tot ceea ce am moștenit relațional.
În limbajul Omul–Copac, rădăcinile fac parte din povestea copacului.
Îl hrănesc, îl susțin și poartă istoria din care a crescut.
Dar copacul nu este numai rădăcinile lui.
El continuă să crească în relație cu mediul în care se află, cu ceea ce întâlnește și cu direcțiile pe care le poate construi mai departe.
Cum poate ajuta terapia?
Uneori putem observa singuri legăturile dintre experiențele trecute și felul în care reacționăm astăzi.
Alteori suntem atât de aproape de propriile relații încât anumite mecanisme sunt greu de văzut din interior.
În psihoterapie putem explora nu doar ce s-a întâmplat în trecut, ci și felul în care acele experiențe participă la prezent.
Putem observa:
- tiparele care apar în relații;
- rolurile pe care tindem să le preluăm;
- felul în care cerem apropiere sau ne retragem;
- ce se întâmplă atunci când apare conflictul;
- ce ne este greu să cerem sau să refuzăm;
- ce încercăm să protejăm prin anumite reacții;
- cum răspunde celălalt la ceea ce facem noi;
- cum se construiește și se menține mecanismul relațional în care aceste lucruri apar.
Scopul nu este să găsim vinovați în familie și nici să explicăm fiecare dificultate prin copilărie.
Este să înțelegem mai bine cum am ajuns să funcționăm într-un anumit fel și ce posibilități avem astăzi de a răspunde diferit.
→ Află mai multe despre Psihoterapie
Consilierea poate fi potrivită atunci când dificultatea este legată de o situație actuală, de o schimbare sau de nevoia de a clarifica felul în care vrei să te raportezi la relațiile din viața ta.
Poate susține:
- clarificarea nevoilor și a limitelor;
- diferențierea dintre ceea ce îți aparține și ceea ce aparține celuilalt;
- explorarea unor alegeri;
- identificarea resurselor personale;
- găsirea unor modalități diferite de a răspunde unei situații relaționale.
→ Află mai multe despre Consiliere
Uneori experiențele relaționale sunt însoțite și de manifestări corporale — tensiune, agitație, dificultate de relaxare sau alte senzații.
Terapia CranioSacrală este o abordare manuală blândă, orientată către corp.
Unele persoane descriu în timpul sau după ședințe:
- o stare de relaxare;
- diminuarea senzației de tensiune corporală;
- o mai mare conștientizare a senzațiilor din corp.
În acest context, lucrul corporal poate reprezenta o direcție complementară de explorare a felului în care experiența este trăită și la nivel corporal.
Terapia CranioSacrală nu înlocuiește psihoterapia atunci când dificultatea principală este una emoțională sau relațională și nici evaluarea ori tratamentul medical atunci când acestea sunt necesare.
→ Află mai multe despre Terapia CranioSacrală
Nu știi ce formă de sprijin ar fi potrivită pentru ceea ce trăiești?
Uneori ceea ce observăm într-o relație face parte dintr-un tablou mai larg.
Poate există un conflict care se repetă.
Poate îți este greu să pui o limită.
Poate observi o reacție corporală puternică în anumite situații.
Poate treci printr-o perioadă de schimbare.
Sau poate pur și simplu ai început să observi că anumite lucruri se repetă și vrei să înțelegi mai bine ce se întâmplă.
Nu este nevoie să știi de la început dacă pentru tine ar fi mai potrivită psihoterapia, consilierea sau dacă există și o componentă corporală pe care ai vrea să o explorezi.
Putem începe cu o Discuție de orientare de 20 de minute, în care ne uităm pe scurt la ceea ce te aduce și clarificăm împreună care ar putea fi următorul pas potrivit.
→ Programează o Discuție de orientare – 20 minute
Discuția de orientare nu este o ședință terapeutică și nu înlocuiește evaluarea medicală atunci când aceasta este necesară.
Când este momentul să cauți ajutor?
Nu trebuie să aștepți ca o relație să se rupă sau ca dificultatea să devină imposibil de dus.
Poate fi util să cauți sprijin atunci când observi că anumite situații se repetă și, deși înțelegi rațional ce se întâmplă, îți este greu să răspunzi diferit.
De exemplu, atunci când:
- aceleași conflicte apar în mod repetat;
- relațiile actuale sunt afectate de tipare pe care nu reușești să le schimbi;
- îți este greu să stabilești sau să păstrezi limite;
- te simți frecvent vinovat atunci când îți exprimi nevoile;
- îți asumi responsabilitatea pentru emoțiile sau problemele celorlalți;
- apropierea, distanța sau conflictul provoacă reacții greu de înțeles;
- relația cu familia de origine continuă să producă multă tensiune;
- simți că ceea ce ai învățat cândva despre relații nu te mai ajută în viața pe care o construiești astăzi.
Uneori primul pas nu este să știm exact ce trebuie schimbat.
Poate fi suficient să începem prin a înțelege mai bine ce se întâmplă, ce îl menține și care este locul nostru în acel mecanism.
Întrebări frecvente
Dacă înțeleg influența familiei de origine, înseamnă că dau vina pe părinți?
Nu. Scopul nu este căutarea vinovaților, ci înțelegerea modului în care experiențele timpurii ne-au influențat dezvoltarea.
Pot schimba tiparele relaționale?
Da. Conștientizarea și lucrul terapeutic pot contribui la dezvoltarea unor modalități noi de relaționare.
Este normal să mă simt vinovat când pun limite?
Da. Pentru multe persoane, vinovăția apare atunci când încep să schimbe tipare vechi de funcționare.
Terapia poate ajuta?
Da. Terapia poate susține explorarea relațiilor, înțelegerea tiparelor și dezvoltarea unor relații mai sănătoase.
Citește și
- De ce repetăm aceleași tipare relaționale, chiar și atunci când ne fac să suferim?
- Cum se construiește siguranța în relație?
- De ce ne activăm atât de ușor în relațiile apropiate?
- Copilul nu este problema. Simptomul vorbește despre întreg sistemul familial.
- Când reacționează copilul din tine la copilul tău?
- Probleme de comunicare – de ce este atât de greu uneori să ne auzim cu adevărat?
- Stima de sine – cum se formează și cum poate fi reconstruită?
Cum te pot sprijini?
Dacă simți că te regăsești în ceea ce ai citit și îți dorești sprijin, te invit să mă contactezi pentru a explora împreună ce tip de abordare se potrivește cel mai bine nevoilor tale.
