De ce incertitudinea ne face să vrem să rezolvăm totul acum?
Sunt situații în care, pur și simplu, încă nu știm.
Nu știm ce va răspunde celălalt.
Nu știm cum va evolua o situație.
Nu avem toate informațiile de care am avea nevoie pentru a lua o decizie.
Știm că ceva s-a schimbat, dar încă nu știm ce va însemna această schimbare pentru noi.
Sau poate vedem destul de clar următorul pas, dar nu avem nicio garanție despre locul în care ne va duce.
Și tocmai spațiul acesta dintre ceea ce știm și ceea ce încă nu putem ști poate fi greu de dus.
Începem să ne gândim.
Să căutăm informații.
Să construim scenarii.
Să verificăm.
Să întrebăm.
Să ne întoarcem iar și iar la aceeași situație, poate cu speranța că, dacă o privim suficient de mult, vom găsi informația care ne lipsește.
Uneori chiar o găsim.
Există lucruri pe care le putem afla, întrebări pe care le putem pune și decizii care pot fi luate.
Dar alteori ajungem într-un punct în care nu mai există nimic ce am putea afla acum.
Răspunsul depinde de ceva ce încă nu s-a întâmplat, de o alegere care nu ne aparține sau pur și simplu de timpul necesar pentru ca situația să se clarifice.
Și totuși, faptul că nu mai avem ce face nu înseamnă că dispare și nevoia noastră de a face ceva.
Poate tocmai aici merită să ne uităm mai atent la ceea ce se întâmplă.
Pentru că uneori ceea ce simțim ca pe o nevoie urgentă de a rezolva situația nu vine doar din ceea ce se întâmplă în exterior.
Vine și din dificultatea de a rămâne, pentru o vreme, cu ceva care nu are încă un răspuns.
Și atunci poate merită să facem o diferență:
Există ceva ce trebuie să rezolv acum?
sau
Îmi este greu să suport că încă nu pot ști cum se va rezolva?
Nu orice senzație de urgență înseamnă că există o urgență
Uneori chiar este nevoie să facem ceva.
Există situații care cer o decizie, o conversație, o intervenție sau un răspuns. Să amânăm nu ne-ar aduce mai multe informații și poate chiar ar face lucrurile mai dificile.
Dar există și situații în care, chiar dacă realitatea nu ne cere neapărat o acțiune imediată, în interior apare senzația că trebuie să facem ceva acum.
Putem ajunge chiar să luăm o decizie înainte de a avea toate informațiile de care am avea nevoie pentru ea.
Acțiunea poate reduce, cel puțin pentru moment, disconfortul pe care îl produce incertitudinea. Avem din nou senzația că facem ceva, că ne apropiem de un răspuns, că recâștigăm puțin din predictibilitatea pe care situația a pus-o sub semnul întrebării.
Și corpul participă la această experiență.
Putem simți tensiune, neliniște, agitație sau pur și simplu acel impuls greu de ignorat de a face ceva pentru ca situația să nu mai rămână deschisă.
Aceste reacții ne spun ceva important despre felul în care trăim ceea ce se întâmplă.
Dar nu ne spun, singure, și ce trebuie făcut.
De aceea, poate fi util să nu confundăm intensitatea cu care simțim nevoia unui răspuns cu urgența situației în sine.
Senzația de urgență nu înseamnă întotdeauna că situația este urgentă.
Uneori situația cere acțiune.
Alteori, ceea ce cere să se termine cât mai repede este disconfortul de a nu ști.
Iar diferența dintre cele două nu este întotdeauna evidentă.
Poate că una dintre primele întrebări ale discernământului este tocmai aceasta:
Situația îmi cere să acționez acum sau încerc, prin acțiune, să ies cât mai repede din disconfortul incertitudinii?
Ce știu și ce completez eu pentru că nu știu?
Atunci când nu avem toate informațiile, tindem să completăm ceea ce lipsește.
Dacă cineva nu răspunde, putem începe să ne întrebăm de ce.
Dacă o situație se schimbă, încercăm să anticipăm ce va urma.
Dacă trebuie să facem o alegere fără să știm exact ce va produce, începem să construim variante despre ceea ce s-ar putea întâmpla.
Este firesc. Avem nevoie să înțelegem lumea în care trăim și să putem anticipa, măcar într-o anumită măsură, ceea ce urmează.
Doar că, uneori, fără să ne dăm seama, trecem de la ceea ce știm la ceea ce credem că știm.
Un fapt se întâlnește cu o experiență anterioară.
O informație cu o teamă.
Un gest al celuilalt cu ceea ce am învățat să înțelegem din gesturile oamenilor.
O posibilitate cu ceea ce ne dorim să se întâmple.
Și, treptat, putem construi o explicație care are sens pentru noi, dar care conține mai mult decât ceea ce știm în acel moment.
Asta nu înseamnă că ceea ce simțim, gândim sau intuim trebuie ignorat.
Dimpotrivă.
Toate ne pot spune ceva despre noi, despre experiențele noastre și despre felul în care întâlnim situația prezentă.
Dar nu toate ne spun același lucru.
Faptul că mă tem că ceva se va întâmpla nu înseamnă că acel lucru se va întâmpla.
Faptul că îmi doresc un anumit rezultat nu înseamnă că acela va fi rezultatul.
Faptul că o situație îmi amintește de alta nu înseamnă că se va desfășura la fel.
Și poate că discernământul începe tocmai prin a nu le amesteca.
Ce știu?
Ce presupun?
Ce simt?
De ce mă tem?
Ce îmi doresc?
Nu pentru a decide că unele dintre aceste informații sunt bune și altele greșite.
Ci pentru a înțelege ce fel de informație îmi oferă fiecare.
Pentru că putem privi întregul și, totuși, să recunoaștem că există părți ale lui pe care încă nu le vedem.
Și, uneori, după ce am făcut toate aceste diferențieri, rămâne ceva ce pur și simplu încă nu știm.
Unele răspunsuri nu sunt numai ale noastre
Nu tot ceea ce nu știm poate fi aflat uitându-ne mai atent la noi înșine.
Uneori putem să știm foarte clar ce simțim, ce ne dorim, ce putem face și ce alegere am face noi.
Și totuși să nu știm ce urmează.
Pentru că viața noastră nu se construiește numai din propriile alegeri.
Trăim în relație cu alți oameni, în familii, în contexte profesionale, în comunități și în împrejurări care se schimbă. Iar ceea ce se întâmplă mai departe poate depinde și de răspunsurile, alegerile, posibilitățile sau limitele celorlalți.
Pot spune ce îmi doresc într-o relație.
Nu pot ști, înaintea celuilalt, ce va alege el.
Pot face o propunere profesională.
Nu pot produce răspunsul celui căruia i-am adresat-o.
Pot lua o decizie care schimbă ceva în viața mea.
Nu pot anticipa în întregime felul în care această schimbare va influența relațiile și sistemele din care fac parte.
Asta nu înseamnă că nu avem nicio putere asupra propriei vieți.
Înseamnă doar că există o diferență între ceea ce îmi aparține și ceea ce nu poate fi decis numai de mine.
Uneori încercăm totuși să anticipăm răspunsurile, reacțiile sau alegerile celorlalți, ca și cum suficientă atenție ne-ar putea permite să aflăm înainte ceea ce încă nu s-a întâmplat.
Dar nici cea mai atentă analiză nu poate produce o informație care încă depinde de realitate.
Uneori nu ne lipsește claritatea interioară. Ne lipsește pur și simplu o informație care încă nu ne aparține.
Și poate că tocmai aici apare o altă formă de discernământ:
să pot vedea ce depinde de mine fără să încerc să preiau și partea care aparține celuilalt, timpului sau desfășurării situației.
Unele lucruri pot fi cunoscute doar după următorul pas
Există lucruri pe care le putem înțelege înainte să acționăm.
Putem aduna informații, putem compara variante, putem anticipa consecințe și ne putem gândi la ceea ce este important pentru noi.
Dar există și informații care apar abia după ce ceva se întâmplă.
Pot să mă gândesc mult timp la cum va fi într-un loc nou, dar unele lucruri le voi afla abia trăind acolo.
Pot să mă pregătesc pentru o conversație, dar nu pot ști cum se va desfășura înainte ca ea să aibă loc.
Pot analiza o alegere din multe perspective, dar unele dintre efectele ei devin vizibile abia după ce alegerea începe să facă parte din viața mea.
Nu pentru că nu m-am gândit suficient înainte.
Ci pentru că unele informații apar numai în contact cu realitatea.
Poate că aici apare una dintre dificultățile incertitudinii: încercăm uneori să obținem, înainte de primul pas, informații care vor exista abia după el.
Numai că următorul pas nu are întotdeauna nevoie de răspunsul la toate întrebările.
Uneori știm suficient pentru o decizie, chiar dacă nu știm ce va urma după ea.
Alteori știm suficient doar pentru o conversație, pentru a cere o informație, pentru a încerca ceva sau pentru a observa ce se întâmplă.
Și există situații în care ceea ce știm în acel moment ne arată tocmai că nu avem încă suficiente informații pentru a decide.
Atunci următorul pas poate fi să nu închidem situația înainte ca ea să se clarifice.
Nu ca formă de evitare.
Nu pentru că orice decizie ar trebui amânată până când dispare incertitudinea.
Ci pentru că există o diferență între a aștepta informația de care avem nevoie și a aștepta o certitudine pe care poate nu o vom avea niciodată.
Nu trebuie întotdeauna să cunosc întregul drum pentru a putea vedea următorul pas.
Dar nici nu trebuie să inventez restul drumului doar pentru că încă nu îl pot vedea.
Să pot lăsa ceva încă nerezolvat
Poate că dificultatea nu este întotdeauna faptul că nu avem un răspuns.
Uneori este faptul că trebuie să continuăm să trăim în timp ce răspunsul încă nu există.
Iar asta poate fi inconfortabil.
Putem prefera o concluzie imperfectă în locul unei întrebări deschise. O decizie luată prea repede în locul unei perioade în care încă observăm. O explicație construită de noi în locul unui spațiu în care trebuie să recunoaștem, pur și simplu:
Nu știu încă.
Discernământul nu înseamnă să eliminăm această incertitudine.
Și nici să așteptăm pasiv ca viața să hotărască în locul nostru.
Înseamnă, poate, să putem face câteva diferențe în interiorul ei.
Ce știu și ce presupun?
Ce simt și ce îmi spune acest lucru despre mine?
Ce informații pot obține acum și pentru care mai este nevoie de timp?
Ce depinde de mine și ce aparține și altor oameni sau împrejurărilor?
Ce are nevoie de o acțiune acum și ce are nevoie de timp?
Uneori putem face singuri aceste diferențieri.
Alteori, tocmai pentru că suntem în interiorul situației, poate fi dificil să vedem ce aparține faptelor, ce vine din experiențele noastre anterioare, ce ține de relația cu ceilalți și ce nu poate fi cunoscut încă.
Într-un proces de terapie, nu căutăm neapărat răspunsul „corect” în locul persoanei. Putem crea însă spațiul în care lucrurile să fie privite mai clar, puse în relație și diferențiate, astfel încât alegerea să poată rămâne a ei.
Uneori, după aceste diferențieri, devine clar că avem ceva de făcut.
Alteori descoperim că am făcut deja ceea ce ne aparținea și că următoarea informație nu poate fi grăbită.
Iar uneori rămânem tot fără răspuns, dar nu mai confundăm lipsa răspunsului cu obligația de a-l produce imediat.
Poate că nu avem nevoie să ne simțim confortabil cu orice incertitudine.
Dar putem învăța să recunoaștem diferența dintre a nu ști încă și a trebui să rezolv acum.
Și, când ceva din viața noastră rămâne deschis, poate merită să ne întrebăm:
Ce anume trebuie cu adevărat rezolvat acum și ce îmi este doar greu să las încă nerezolvat?
Cum te pot susține
Uneori putem vedea singuri mai clar ce se întâmplă și care este următorul pas.
Alteori poate fi util un spațiu în care să putem privi mai atent ceea ce trăim, fără presiunea de a găsi imediat un răspuns.
În psihoterapie și consiliere putem explora împreună ceea ce știi, ceea ce simți, ceea ce presupui, ceea ce depinde de tine și ceea ce încă are nevoie de timp pentru a se clarifica.
Dacă nu știi de unde să începi, Discuția de orientare – 20 de minute poate fi primul pas.
