Despre transformare și puterea pașilor mici
La un moment dat, am auzit: „Noi glumim acum, dar…”. Când spun că am auzit asta, e pe bune, buneee… După „Noi glumim acum, dar…”, mi s-au înfundat urechile, am văzut negru în fața ochilor, am simțit cum totul în interior se rupe — și chiar s-a rupt. S-au rupt vise, s-au rupt speranțe, s-a rupt încrederea în tot și toate… dar asta pot să văd abia acum.
Mi-a luat mult timp și efort să înțeleg ce a vrut „autorul” să spună. Și enorm de mult timp să conștientizez câte s-au schimbat în mine din acel moment — și încă descopăr…
Am devenit:
- hipervigilentă la cât de clar transmit fiecare mesaj,
- neîncrezătoare în capacitatea mea de a înțelege exact ce mi se comunică,
- anxioasă când nu se comunică prin cuvinte,
- Să mai suport eu „glume”? Ferească… Am avut alergie la glume și la glumit ani de zile.
De ce?
Pentru că, din acele momente, creierul meu a preluat controlul. A făcut tot ce a putut ca să evite o altă durere. M-a învățat tot felul de căi prin care să evit situații care ar putea să doară „la fel”.
Nu trebuie să vă spun că, de fapt, efortul de a preveni durerea a fost cel care a durut cel mai tare, nu-i așa?
Da… cică doar de la niște cuvinte.
- Nop… de la felul în care eu am perceput acele cuvinte.
- Nop… de la poveștile mele interioare, care m-au făcut să le percep atât de eronat.
Câți ani au trecut de atunci?
- Doar vreo 17.
- 17 ani de trăit cu consecințele acelor cuvinte.
- 17 ani de dus, în toate relațiile, acele mecanisme de evitare a durerii.
Cum se întâmplă asta?
Păi… viața, creierul, universul, Dumnezeu — cine o fi la butoane — creează experiențe care te fac să retrăiești, din nou și din nou, același tipar. Tocmai ca să poți vindeca acea ruptură din tine.
Ca să poți vedea că supraviețuiești și reacționând altfel.
Ca să vezi mai mult, ca să înveți mai multe despre tine.
Sau… pentru că, oricum, viața se întâmplă.
Da… acea experiență m-a durut.
Dar, da… acea experiență m-a construit pe mine, cea de azi — cu toate beneficiile și cicatricile pe care le-am obținut pe parcurs.
Acum știu să ascult cuvinte, acum știu să ascult dincolo de cuvinte, acum știu să ascult și liniștea, acum știu și când există conflict între ce se spune și ce se transmite, acum știu să trăiesc și fără cuvinte, acum știu …
De ce mi-am amintit toate astea acum?
Pentru că, zilele trecute, mi s-a spus: „Tu mereu cazi în picioare.”
Și, de atunci, de fiecare dată când îmi revine fraza asta în minte, zâmbesc… pentru că văd cât de tare m-am schimbat.
Acum am putut să-mi văd butoanele apăsate de cuvinte, am putut auzi și tonul care transmitea atât de multe chestii faine, am putut continua discuția, să verificăm mesajul.
Cred că viața ne oferă șanse și oglinzi
Șanse pentru a repara rupturile din noi și oglinzi pentru a ne vedea pe noi înșine, a ne vedea pașii transformării.
Nimic nu e la fel… dar, dacă mintea noastră nu e antrenată să vadă mai mult, vom avea mereu impresia că viața este la fel, că suntem ca niște șoricei pe roată.
Hai să fim un pic mai atenți. Să ne oferim momente în care să ne bucurăm de fiecare pas făcut, în loc să ne uităm mereu la cât „mai e până departe”.
Hai să facem un #Împreună care să facă drumul către noi mai ușor.
Las mai jos câteva articole ce te pot ghida să-ți pui întrebările potrivite și să faci un pas mai aproape de tine:
- Întoarcerea la sine – aici
- Imaginează-ți că intri într-o bibliotecă – aici
- Pe tine cine te poartă în suflet? – aici
- Când corp, mintea și sufletul colaborează: Terapia CranioSacrală în sprijinul Psihoterapiei – aici
- Corpul tău își amintește ceea ce mintea ta încearcă să uite – aici
- Upledger Institute International – aici