Acum vreo lună am primit melodia Oceanul de la Villia și când am ascultat-o prima dată a fost fiiiix ca în bancul cu aprinderea luminii – “să ne organizăm mai bine”.
Am simțit cum s-au așezat enorm de multe piese de puzzle din tot ce înseamnă VIAȚĂ, din tot ce înseamnă întoarcere către noi înșine, din tot ce înseamnă reamintirea a cine suntem dincolo de frici, de roluri, de tipare și de traume moștenite.
Toate căutările, toate momentele în care ne-am întrebat “Oare cât mai durează?”, toate straturile de vină, rușine, neputință, toată durerea care părea că nu se mai termină… s-au legat într-o nouă înțelegere.
Pentru că… Da…
La început, poate fi …
- O durere vagă, dar constantă.
- Un gol pe care nu-l putem numi, o neliniște care apare în cele mai liniștite momente.
- Burnout-ul, relațiile care se repetă în cercuri dureroase, fricile care ne sabotează, vocea interioară care critică tot ce suntem.
- Sentimentul că trăim pe pilot automat, că suntem străini în propriul corp, că viața ni se întâmplă, dar nu ne aparține.
Așa începe căutarea.
- Ne dorim să fim bine.
- Să nu mai doară.
- Să se oprească haosul dinăuntru.
De aceea…
- Intrăm în terapii, deschidem uși vechi, scormonim în traumele părinților noștri, ale bunicilor noștri.
- Descusim copilul din noi fir cu fir, îl ținem în brațe, îl întrebăm ce îl doare.
- Citim, învățăm, aplicăm strategii de corectare, de reglare, de supraviețuire.
- Devenim observatori ai propriului nostru tumult.
Și totuși, uneori simțim că ceva tot lipsește.
- Până când, fără să ne dăm seama exact cum, ajungem într-un loc diferit.
- Nu este tăcere absolută, dar este liniște.
- Nu este vid, ci spațiu.
- Un fel de ocean interior în care, pentru prima dată, nu mai luptăm.
Doar suntem.
- Înțeles atunci că drumul nu fusese despre „reparat”, ci despre reamintire.
- Despre a ne reîntoarce în noi înșine, acolo unde n-am plecat niciodată cu adevărat.
- Despre a renunța la ideea că trebuie să fim altceva decât suntem.
Și da, odată ajunși acolo, vine o perioadă de teamă.
- Libertatea e amețitoare la început.
- Nu mai avem reguli fixe, nu mai urmăm pași din manual.
- E carusel de emoții, uneori o liniște suspectă, alteori o panică fără motiv.
- Dar în acest haos mai blând, apare ceva nou: încrederea.
- Pentru că începe să se întrevadă un adevăr pe care nu-l mai putem nega: viața poate fi și altfel.
Viața poate fi și altfel.
- Nu perfectă, nu lipsită de suferință, dar trăită cu sens, cu prezență, cu blândețe.
- Fără frica de a simți.
- De aici încolo, e drumul nostru.
- Nu mai mergem să ne găsim – ci să fim.
- Cu valuri, cu cer senin, cu furtuni și curcubee.
Oceanul e tot acolo. Dar acum știm să înotăm în el.
Și parcă am fost tot timpul acolo…
Mai jos găsești articole menite să te provoace blând, să-ți adreseze întrebări care te aduc mai aproape de tine:
